Conceptii personale

Referendumul este un exemplu de exercitare de către societate (cetăţenii ei) a democraţiei. Referendumul este un mod de exprimare a părerii societăţii asupra unor probleme pe care aceasta le are, cu privire la o serie de aspecte privind viaţa societăţii.

Cu privire la acest lucru, vreau să-mi exprim şi eu anumite opinii.

Tema care se supune referendumului trebuie să fie o temă asupra căreia să fie avizată întreaga populaţie (pentru că altfel, fie că populaţia va refuza să participe, fie exprimarea sa nu va fi concludentă, pentru că populaţia se va exprima în necunoştinţă de cauză). De aceea, temele supuse referendumului sunt oarecum limitate în LEGEA REFERENDUMULUI. Dar se consideră că preşedintele poate convoca referendum pe tema votului uninominal (care este o temă de interes general).

Problema votului uninominal, după părerea mea, nu este o temă propice pentru referendum, pentru că ea este o temă foarte disputată între specialişti şi nu există o rezolvare (pe plan mondial sau european) unitară. Mai mult, în unele state (exemplu Italia), după o perioadă în care s-a utilizat un sistem de vot uninominal, s-a revenit la cel utizat acum la noi şi anume votul pe listă. Mai mult, pentru parlamentul european se utilizează numai votul pe listă în toate statele.

Discuţia privind votul uninominal este deci o problemă complexă (datorită marelui număr de tipuri de vot uninominal, datorită complexităţii explicării tipurilor de vot uninominal, precum şi datorită modului în care acestea îşi manufestă efectul – adică rezultatul lor asupra celor aleşi). Se spune că votul uninominal va avea ca efect schimbarea clasei politice. Acest lucru se va întâmpla indiferent în ce mod se va realiza votul uninominal. Dar, întrebarea este: va fi această schimbare în bine? Dacă nu, nu este mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt ele în acest moment?

Sigur că, dacă vrem să schimbăm viaţa politică cu orice preţ, atunci vom adopta o formă (indiferent care – şi atunci nu are importanţă felul votului uninominal) de vot uninominal. Dar oare este bine aşa?

În sistemele democratice, forul care este chemat să rezolve problemele legate de legi, de legiferare, este sistemul legislativ, adică parlamentul. Aceasta deoarece, prin felul în care acesta este constituit (apartenenţă din toate, sau cel puţin din majoritatea păturilor sociale – ale partidelor – ale minorităţilor şi ale tuturor formaţiunilor, alese de către popor) are reprezentare democratică, reprezentare care se doreşte acum să fie schimbată. Aici se discută, se dezbat problemele pe care le are societatea şi, în final, se ajunge (dacă se ajunge) la o soluţie negociată, la un acord între reprezentanţii societăţii, care este exprimată prin lege. Aceasta exprimă de fapt limitele la care a ajuns societatea în momentul respectiv.

Legile nu sunt toate bune, ele sunt perfectibile, dar modul în care parlamentul a ajuns la exprimarea lor este oricum mai bună decât modul în care ar fi conceptut-o o persoană. Acesta ar fi exprimat părerea sa, sau părerea unui grup din care aceasta face parte. În parlament se ajunge la o părere negociată a majorităţii parlamentarilor, deci la o părere democratică. Acest lucru nu poate fi făcut prin referendum, pentru că exprimarea sa este prin da sau nu, iar problema aceasta (a votului uninominal) este mult, prea mult simplificată exprimată prin da sau nu, şi aceasta din multitutinea de forme de vot uninominal. Pentru a vedea care sunt unele aspecte pe care le prezintă votul uninominal m-am documentat pe internet. Acolo am găsit anumite lucruri şi anume:

Unul din articolele interesante este cel de pe blogul Gabrielei Creţu, deputat european PSD. În acest articol se arată:

În concluzie: regulile electorale (care se utilizează în alegeri) pot să deturneze voturile sau sau să ajute unele partide pentru a ocupa mai multe locuri decât ar fi trebuit conform regulilor democratice.

Există mai multe sisteme de vot “uninominal”. Sunt unele proporţionale, semiproporţionale sau mixte, cu diferite variante. Care din ele ar trebui ales?

După cum se vede din acestă hartă, răspândirea sistemelor de vot este foarte diferită. În Europa se utilizează sistemul de vot proporţional (cel utilizat acum la noi, Polonia, Bulgaria etc), sistemul uninominal cu două tururi de scrutin (Germania şi Franţa) şi cel mixt, în celelalte ţări.

În Europa însă, sistemul proporţional este cel mai răspândit (în 23 de tări). Din acest sistem face parte şi sistemul pe listă, utilizat acum la noi şi aceasta deoarece acest sistem este cel mai democratic.

În acest tabel se indică ce influenţă are sistemmul de vot asupra mandatelor obţinute de deputaţi şi senatori. Se vede că în cazul sistemului de vot uninominal cu două tururi de scrutin, în cazul rezultatelor din anul 2000, în parlamentul României ar fi existat doar două partide, (PDSR şi UDMR) iar în cazul sistemului mixt (cum este şi cel propus de Prodemocraţia, ar fi rămas doar trei partide în parlament. Presupun că în cazul utilizării acestor sisteme la alegerile din 2008, vor rămâne în parlament doar PD, PSD şi poate PNL (cu un mic procent).

În acestă figură sunt prezentate concluziile: o parte din avantazele şi dezavantajele sistemelor electorale. Ele trebuie analizate cu multă atenţie deoarece efectele lor asupra democraţiei sunt foarte mari. Ele pot scoate din parlament (deci din viaţa politică, din legislativ, din viaţa de emitere şi validare a legilor, o serie de partide ca reprezentanţi ai poporului.

În acest sens, eu consider că este necesară o dezbatere mai susţinută, care nu poate fi făcută cu ocazia referendumului (în referendum este pusă o singură întrebare, cu privire la un singur sistem de vot, raspunsul fiind cu da sau nu, ceea ce este o mare simplificare).

Am studiat şi alte materiale.

1. Vot proporţional pe liste închise.

Votul proporţional pe liste închise este actualul sistem de vot din Romania. În acest sistem, partidele desemneaza o listă de candidaţi care se ordonează de fiecare partid politic în parte. În funcţie de numărul de voturi obţinut de lista respectivă , în Parlament au acces candidaţii în ordinea aşezării lor pe listă .

Caracteristici:

Votul proporţional pe liste închise conduce la o reprezentare sporită şi stimulează prezenţa partidelor mici în Parlament. În schimb, determină dependenţa candidaţilor de conducerea partidului şi nu de alegători. De asemenea, acest sistem produce o guvernare instabilă, deoarece în Parlament ajung şi partide mici fragmentând spectrul politic. Un guvern format în aceste condiţii nu reprezintă intenţia votului majorităţii, fiind format prin negocieri în coaliţie.

2. Vot proporţional pe liste deschise.

Votul proporţional pe liste deschise este o formulă rar utilizată, deoarece procesul de votare este relativ complicat. În acest sistem, partidele desemnează un număr de candidaţi, care sunt aranjaţi pe listă în ordine alfabetică şi nu în ordinea propusă de partid. În acest fel, electoratul are posibilitatea de a se exprima nu doar în favoarea unui anumit partid, ci şi în favoarea unui anumit candidat.

Caracteristici:

Şi în acest caz avem de a face cu o reprezentare sporită care va stimula prezenţa partidelor mici în Parlament. Pe de altă parte, candidaţii sunt mai dependenţi de alegători decât în cazul votului proporţional pe liste închise. Totuşi, prezenţa candidatului pe lista ordonată alfabetic este decisă tot de partid chiar dacă putem vorbi despre o responsabilizare a aleşilor faţă de electorat. Şi în această situaţie vom avea o guvernare instabilă , cu un guvern format prin negocieri în coaliţie.

3. Vot uninominal majoritar.

În cazul votului uninominal majoritar, candidaţii parcurg două etape. În prima etapă au loc alegeri interne în partidul din care aceştia fac parte. După desemnarea lor de către partid se intră în competiţia electorală propriu-zisă. Candidaturile sunt individuale, iar într-o circumscripţie se alege un singur parlamentar şi anume cel care obţinut cele mai multe voturi.

Caracteristici:

Sistemul produce o reprezentare a majorităţii, chiar dacă uneori această majoritate poate însemna 15 % (în cazul multor candidaţi de valoare apropiată). Oricum, minorităţile dar şi.partidele mici sunt dezavantajate, sistemul de vot determinând un Parlament cu 2 – 3 partide. Pe de altă parte, partidele politice sunt descentralizate, iar organizaţiile locale sunt autonome. De asemenea, prin acest sistem rezultă şi responsabilitatea candidaţilor în faţa alegătorilor, circumscripţia electorală păstrînd o legătură foarte strânsă cu alesul ei. Totuşi, acest sistem mai are şi avantajul de a produce o guvernare stabilă existând chiar posibilitatea ca o majoritate să fie formată de un singur partid.

4. Vot uninominal în douã tururi (acest sistem este cel propus de referendum).

Votul uninominal în două tururi este practicat pe scară largă. În esenţă, este acelaşi lucru cu votul uninominal majoritar, cu deosebirea că în acest caz, dacă niciun candidat nu a obţinut 50 % + 1 vot din primul tur, se organizează cel de al doilea tur de scrutin la care participă primii doi clasaţi. Acest sistem se foloseşte în România în cazul alegerii primarilor sau al preşedintelui ţării.

Caracteristici:

Pe lângă caracteristicile de mai sus, mai trebuie adăugat şi avantajul unei reprezentări sporite, deoarece mandatul se adjudecă cu o majoritate simplă, chiar dacă ea este obţinută în al doilea tur de scrutin.

5. Vot uninominal cu compensare (mixt) (acest sistem de vot este cel ales în cazul asumării răspunderii Guvernului).

Votul uninominal cu compensare este cel mai potrivit şi totodată cel mai folosit. Prin acest sistem de vot, se aleg în mod direct şi prin vot uninominal majoritar, jumătate dintre mandatele aflate în competiţia electorală . Cea de a doua jumătate a mandatelor, se repartizează la nivelul fiecărei circumscripţii electorale pentru ceilalţi candidaţi, evident, pentru cei mai bine plasaţi.

Caracteristici:

Sistemul asigură o mai mare reprezentare minorităţilor şi a partidelor mici şi combină avantajele votului de listă cu avantajele votului uninominal. Organizaţiile locale ale partidelor sunt autonome şi au responsabilitatea propunerilor. De asemenea, se asigură răspunderea candidaţilor în relaţiile cu alegătorii, acesta fiind de altfel principalul obiectiv al introducerii acestui sistem. Un dezavantaj ar fi că aleşii trebuie să îşi finanţeze singuri campaniile electorale, ceea ce ar diminua şansele candidaţilor mai puţini avuţi. Totuşi, acest dezavantaj există şi acum, pentru că nu partidul finanţează campania electorală a candidatului, ci candidatul însuşi.

Un alt sistem de vot propune domnul Pruteanu, anume:

Sistemul de vot adecvat pentru România, la ora actuală, după opinia mea fermă (Domul Pruteanu n.n.), este sistemul uninominal pe liste. În ce constă acesta? Partidele alcătuiesc liste de candidaţi, în care numele sunt trecute în ordine alfabetică:

Cetăţeanul primeşte toate listele, alege partidul care-l interesează şi, pe lista respectivă, aplică ştampila pe un singur nume, cel care i se pare cel mai bun. Dacă doreşte, el poate să aplice cîte o ştampilă şi pe alte liste.

Marele avantaj al acestui sistem este acela că, păstrînd rolul decisiv al partidelor într-un sistem democratic, lasă cetăţeanului alegerea propriu-zisă a persoanei care îl va reprezenta. Partidul este astfel interesat să găsească oameni cu adevărat atrăgători, pentru că el nu mai poate decide aprioric favoritul / favoriţii

De acea, în ceea ce mă priveşte, în 25 noiembrie, (când presupun că vor fi alegerile şi referendumul), eu mă voi prezenta la alegeri pentru parlamentul European, dar nu mă voi prezenta la referendum. Aceasta deoarece referendumul nu rezolvă problema.

Aici este valea Pietrele, care duce până în creastă, inde se poate (urcând şaua Bucurei) ajunge la lacul cu acelaşi nume.

Pe acelaşi drum, pe valea Pietrele, se poate ajunge şi apoi se poate urca spre vârful Retezat, (2470 m) care dă numele întregului masiv. Se spune că un “viteaz” a retezat vârful acestui munte cu un paloş, supărat pentru că nu a putul să-l urce.
Noi am parcurs drumul până la vârf (în stânga) şi am făcut plajă, atât pe valea Pietrele c’t şi pe culmea Lolaia (în mijloc). Drumul pe valea Pietrele conduce pe la “Pitra Prânzului - în dreapta) .

Mai admirăm încă o dată cumea Lolaia (care începe de la cabana Pietrele şi străjuieşte valea cu acelaşi nume) şi apoi, trecând pe lângă vârful Retezat (în dreapta, unde un coleg a schiat în timp ce noi am urcat pe vârf), mergând în
continuare, ajungem la curmătura Bucurei.

În aceste imagini este prezent, în toată splendoarea sa, vârful Retezat (în st’nga şi în dreapta) iar în centru este o fotografie cu un răsărit de soare, care se inregistra pe la ora 10.00.

De aici se deschide o provelişte inmpresionantă spre cele patru zări: pe creastă (pe un vârf din apropiere, Vf. Bucura II, este imaginea prezentată).

Spre sud, se vede, jos sub noi, lacul Bucura, cel mai mare lac glaciar din ţară.
Spre nord, de unde am venit, se vede valea şi (în ceaţă) vf. Retezat.
Mai prezint aici o imagine cu noi, fotografiaţi în drum. În imagine este şi dl Ritişan, antrenor de schi şi alpinism, pe care l-am cunoscut în acestă excursie şi care ne-a bucurat cu prezenţa sa.

În 1908, la 30 iunie, ora 7 şi 17 minute, într-o zonă din Siberia, s-a produs un fenomen care nu a putut fi (până la ora actuală) elucidat. Deoarece am citit despre acest fenomen o lucrare (o povestire ştinţifico-fantastică, în care în subsol se dădeau explicaţii reale despre ceea ce s-a produs atunci, aceasta întâmplându-se prin anii 1965 într-un număr al revistei „povestiri ştiinţifico-fantastice” în posesia căreia nu mai sunt acum) şi deoarece doresc să lămuresc (atât cât pot) acestă problemă, am citit o serie de aricole despre acest „metorit” pe internet şi am găsit o serie de descrieri. Unele din ele sunt mai ample, altele mai puţin ample. Explicaţiile complete însă nu prea există. Voi încerca să lămuresc această problemă. Voi mai aminti în acestă introducere că articolele sunt luate din ziare de pe internet de exeplu ziarul „Tricolorul” nr. 443 la rubrica „fenomene paranormale” (?!). şi că relatarea faptelor, aşa cum mi le aduc aminte, este aceeaşi.

Dar să vedem ce s-a întâmplat atunci.

In ziua de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva nave care pluteau pe Oceanul Indian au observat un obiect uriaş care descria o largă traiectorie pe bolta cerească, îndreptandu-se spre Asia. Caravanele care străbăteau deşertul Gobi şi regiunile de nord-vest ale Chinei s-au oprit o clipă pentru a urmări globul imens de foc care brazda cerul. Corpul a apărut pe cerul Siberiei centrale având o strălucire ieşită din comun şi se deplasa cu o viteză fantastică de la sud-vest la nord-est. Obiectul a fost văzut de zeci de mii de locuitori ai guberniei Ienisei. Siberienii au afirmat ca pământul s-a cutremurat la trecerea bolidului, iar în ţinuturile mai îndepartate, în care bolidul nu a fost văzut, s-a auzit un zgomot puternic. Oamenii au fost îngroziti de şuieratul asurzitor al ciudatului obiect ceresc. Geamurile şi pereţii caselor au crăpat, tencuiala de pe pereţi a căzut, muncitorii de la minele de aur din zonă au părăsit lucrul, iar animalele domestice au fost cuprinse de panică. Lumina bolidului a fost atât de puternică, încât obiectele aruncau o a doua umbră. Impact devastator. Corpul a traversat cerul în 8-10 secunde. După dispariţia sa la orizont, o flacără enormă a acoperit jumatate din cer şi s-a produs o detunatură uriaşă. Impactul a avut loc la ora 7 si 17 minute. Explozia a fost atât de puternică, încât un om aflat la Vanovara (la 60 de kilometri de centru) a fost aruncat la câţiva metri şi şi-a pierdut cunoştinţa. Puterea exploziei a depăşit de peste 2.000 de ori energia bombei atomice de la Hiroshima. Detunatura, repetată de patru ori, s-a resimţit pe o rază de 750 de kilometri. Seismografele au înregistrat cutremure în Europa, America şi chiar Australia. Un şuvoi fierbinte a măturat dealurile împadurite ale taigalei, arzând varfurile înalte ale coniferelor şi producând incendii care au durat zile în şir. Mii de copaci au fost doborâţi, colibe ale nomazilor au fost distruse şi s-au înregistrat victime în rândurile oamenilor şi animalelor din împrejurimi. Mase întunecate de nori groşi s-au ridicat până la 20 kilometri deasupra regiunii Tunguska, dând apoi naştere unor ciudate ploi negre. Valul de aer provocat de explozie, deplasându-se cu viteza sunetului, a ajuns după o ora la Irkutsk, situat la 950 de kilometri; după 4 ore şi 41 de minute el sufla la Potsdam, oraş aflat la 5.000 de kilometri distanţă de locul impactului, dupa 8 ore a ajuns la Washington, iar dupa 30 de ore si 28 de minute, făcând înconjurul Pământului, a fost înregistrat din nou la Potsdam. În zona exploziei, pădurea a fost distrusă pe o suprafaţă de 2.200 de kilometri pătraţi în sensul că arborii au fost doborâţi la pământ, radial, cu rădăcinile spre epicentru.. În primele nopţi după acest fenomen, pe o mare zona din Asia şi Europa cerul nu s-a mai întunecat, luminiscenţa acestuia datorându-se maselor gigantice de particule dispersate, aruncate de explozie spre straturile superioare ale atmosferei. La câteva zile de la explozie, cerul era atăt de luminos, încât la Londra se puteau citi ziarele pe stradă în miezul nopţii. După câteva zile, şi în America transparenţa atmosferei s-a înrăutăţit brusc.

Iată că la Conferinţa Internaţională dedicată aceluiaşi fenomen în 1996 la Bologna (Italia), profesorul român Ion Nestor din Huedin a prezentat o teorie originală asupra originii fenomenului: el a susţinut ipoteza unei ciocniri întâmplatoare a unui mare meteorit, incandescent datorita străbaterii atmosferei înalte cu peste 10 km/s, cu o „imensă pungă de gaze combustibile”, aflată în atmosferă la o anumită înalţime. Detonarea „pungii de gaze” a pulverizat meteoritul, provocând efecte similare unei explozii atomice, mai puţin efectele radiaţiilor ionizante, dar la care s-au adaugat urmările „fluidizării solului”, fenomen descoperit recent de specialiştii americani. Noua ipoteză explică răsturnarea arborilor, creşterea nivelului apelor freatice, deformarea terenului, care a devenit acolo valurit (!)… fenomen care nu a fost explicat de nici o altă teorie. Punga de gaze a provenit fie de la un zacamânt subteran, fie de la miile de kilometri pătraţi de mlaştini din zona care, primăvara, s-au dezgheţat şi au eliberat în atmosferă imense cantitaţi de „gaz de mlaştina”. Fizica atmosferei poate explica formarea, în aceste condiţii, a unei „pungi” imense, având concentraţia minima de 5 la suta!

Nici acestă ipoteză nu este foarte convingătoare, deoarece este greu de arătat cum s-a format “punga de gaze combustibile” precum şi faptul că nu s-a găsit nici o urmă a corpului meteoritului.

Oamenii de ştiinţă nu ştiu să spună ce s-a întâmplat atunci. Care a fost cauza evenimentului? Meteorit, asteroid, cometa, gaură neagră, antimaterie, electromagnetism… nimeni nu a reuşit să demonstreze exact ce a produs acest eveniment.

Unele echipe de cercetatori tind însă să se îndrepte către experimentele lui Tesla, care aveau loc în aceeaşi perioadă în turnul sau din Long Island Sound. A fost evenimentul Tungus de fapt un experiment scăpat de sub control?

Un grup de experţi de la Universitatea Bologna, Italia, a examinat, cu un computer tomograf, fotografii ale trunchiurilor copacilor doborâţi în urma căderii meteoritului în zona bazinului râului Podkamennaia Tunguska. Aceeaşi opinie o împărtăşesc şi savanţii ruşi. Un raport oficial, semnat de omul de ştiinţă Evgheni Kolesnikov, de la Universitatea din Moscova, confirmă faptul că “aterizarea” meteoritului în bazinul râului Podkamennaia Tunguska nu putea avea natură nucleară. Potrivit lui Kolesnikov, este deja o certitudine faptul că explozia produsă de căderea meteoritutului n‑a avut natură nucleară. Acesta a doborât copacii şi a provocat un incendiu devastator pe o suprafaţă de circa 2.000 de metri pătraţi.

Comunitatea ştiinţifică a elucidat misterul fenomenului Tungus produs în Siberia în iunie 1908: a fost vorba de un meteorit care avea în componenţa sa doar particule de natură organică. La intrarea în atmosfera Pămîntului, meteoritul s‑a încins puternic, iar particulele din componenţa sa au început să se degaje odată cu carbonul rezultat în urma arderii provocate de frecarea cu atmosfera Terrei. Dar, nici până astăzi savanţii n‑au reuşit să stabilească sută la sută ce fel de componenţă avea meteoritul.

De altfel este greu de explicat existenţa unui meteorit exclusive organic. Există metoriţi formaţi din cărbune, dar din material exclusive organic, fără alte substanţe (în proporţie semnificativă) este greu de crezut. De altfel, dacă un astfel de meteorit ar fi existat şi ar fi ars complet în atmosferă, nu s-ar mai fi produs explozia, meteoritul s-ar fi transformat într-un meteor (fenomen exclusive atmosferic).

A fost avansată şi ipoteza bulgarului de antimaterie, dar şi această ipoteză este inconsistentă, un bloc de antimaterie neputând parcurge în spaţiul cosmic un drum atât de lung fără să se evapore treptat prin anihilare. Antimateria e stabilă singură, dar în contact cu materia se anihilează, degajând cantităţi imense de energie şi dispărând fără a lasa nici o urmă, ceea ce ar explica absenţa craterului şi a materialului meteoritic. Ipoteza nu explică luminozitatea, aspectul tubular şi de ce nu a explodat antimateria chiar la intrarea în atmosferă.

Ulterior, după apariţia în astrofizica a notiunii de „gaură neagră”, fenomenul Tungus a fost prezentat drept pătrunderea pe Terra a unei astfel de găuri negre. Nici această ipoteză nu poate fi valabilă, impactul Pământului cu un astfel de corp având drept rezultat - ţinând cont de raportul de densităţi - o veritabila gaură la suprafaţa solului, care în cazul de faţă nu s-a produs. Astronomul rus, F.Zighel arată că, după toate probabilităţile, explozia corpului Tungus s-a produs prin degajarea unei imense energii interne, poate chiar nucleare.

În sfârşit, o altă ipoteză consideră bolidul un bulgare de zăpadă de circa 300 de metri. Evaporându-se instantaneu, el a produs acea puternică unda de şoc care a dărâmat pădurea radial, energia degajată de explozie fiind enormă. Această ipoteză contravine faptului că evaporarea nu degajă asemenea energii imense.

În fine, A.Voznesenski credea că explozia nu a fost produsă de un singur meteorit, ci mai degraba de un corp care pe masură ce înainta se desfăcea din mănunchi. Nici acestă ipoteză nu explică fatul că nu au fost găsite fragmente.

Primele nelămuriri au fost legate de modul cum un meteorit de mai multe mii de tone ar fi putut sa se evapore total in cele cateva zeci de secunde cat a durat zborul sau prin atmosfera. În 1930, geofizicianul american Whipple si astronomul rus Astapovici, cel care a estimat masa corpului la 2.200 de tone, au avansat ideea ca bolidul respectiv a fost de fapt o cometa. Aceeasi idee a fost reluata în anul 1961 de astronomii ruşi Fesenkov şi Krinov. Ideea cometară explică bine absenţa craterului meteoric şi luminiscenţa cerului nocturn. Evident, nici speculaţiile nu au intârziat să apară. Astfel, unii cercetatori au susţinut că acest fenomen cosmic neobişnuit s-a datorat unei nave interplanetare care, având dificultăţi la aterizare, ar fi explodat. Argumentele acestora se bazează pe nişte calcule care afirmau că respectivul corp cobora frânând, deci nu putea fi un corp ceresc. Această ipoteză, pe langă alte aspecte neverosimile, nu explică însă apariţia luminiscenţei nocturne de după impact. (În lucrarea ştiinţifico fantastică, amintită mai sus, această luminiscenţă era explicată datorită radiaţiei create prin explozia materialului radioactive existent – drept combustibil – la bordul navei cosmice).

Meteoriţii cad frecvent pe suprafaţa pământului.

În fiecare an cad pe suprafaţa Pământului aproximativ două milioane tone de meteoriţi, ce dau naştere la aşa numitul praf meteoritic. Acesta, provenind din dezintegrarea în atmosferă a micrometeoriţilor, înnegresc zăpezile munţilor înalţi şi ale zonelor polare. La o masă iniţială mai mică de 5 kilograme, un meteorit se volatilizează complet la contactul cu atmosfera, lăsând în urma sa produse gazoase şi pulberi, care se lasă încet la sol. Se formează astfel un depozit anual de materie meteoritică pe suprafata Terrei de 4 grame pe kilometru pătrat. În cele cinci miliarde de ani de existentă ai Pământului, această cantitate reprezintă un strat cu o grosime ce nu depăşeşte un centimetru, deci complet nesemnificativ din punct de vedere mecanic, el neinfluenţând mişcarea de rotaţie a Pământului. Printre cei mai mari meteoriţi cunoscuţi până în prezent, pe primul loc se situează meteoritul Hoba, descoperit în 1927 în Africa de sud-vest (70 de tone), urmat de Anihito, descoperit la începutul secolului trecut în Groenlanda (33 de tone), Bacubirito, descoperit în Mexic în 1863 şi Mbosi, descoperit în Tanganika, ultimele cântărind fiecare 25 de tone.

Muzeul de Mineralogie al Universităţii “Babes-Bolyai”, din Cluj Napoca, deţine o mare varietate de specii minerale. Printre cele mai interesante este colecţia de meteoriţi, care conţine 222 de eşantioane de astre cereşti şi este cea mai importantă de acest tip din ţară.

Muzeul clujean deţine fragmente a cinci dintre meteoriţii căzuţi în România, inclusiv bucata cea mai mare (35,7 kilograme) din căderea de la Mociu (1882, judeţul Cluj), a cărui denumire ştiinţifică este “meteoritul de la Mocs” şi despre care se presupune ca ar fi avut o greutate de peste 300 de kilograme. Din astru au fost recuperate 911 bucăţi, cântărind în total 174 kilograme.

Exista atestări documentare şi ale martorilor oculari care certifică faptul că fenomenele luminoase care au însoţit prabuşirea meteoritului au fost văzute din Slovacia până la Craiova şi Braşov, iar zgomotul a fost auzit pâna la Sibiu şi Topliţa.

În afară de fragmentele de meteoriţi căzuţi în România, celelalte exponate ale muzeului de mineralogie din Cluj-Napoca sunt adunate de pe toate cele cinci continente ale lumii, unele constituind rarităţi pe plan mondial.

Conform informaţiilor de până acum, în colecţiile publice în lume exista circa 2.100 de mostre de meteoriţi, adunate de pe toate continentele. Mai mult de jumătate dintre astrele cereşti au căzut în Statele Unite ale Americii.

Termenul de “meteor” provine din limba greacă şi înseamnă “fenomen petrecut pe cer”. În particular, se refera la fenomenul luminos provocat de aprinderea materiei cosmice, din cauza frecării cu atmosfera terestră.

Deseori, în limbajul comun termenul de meteorit este confundat cu cel de meteor. Semnificaţia corectă a celor două cuvinte este, însa, alta. Meteoritul este un corp ceresc de dimensiuni mari care reuşeşte să străbată atmosfera şi ajunge pe Pământ, întreg ori în fragmente după explozia din atmosfera terestră.

Meteorul se vaporizează în frecarea cu atmosfera şi niciun fragment din el nu loveşte Pământul.
În urma cercetărilor recente, s-a constatat că o parte dintre meteoriţi sunt fragmente lunare sau marţiene, iar restul (cea mai mare parte) işi au originea tot în sistemul nostru solar, între planetele Marte si Jupiter, în aşa numită “centură a asteroizilor”.

Conform unui nou studiu, tendinţa actuală de încălzire globală nu este cauzată de arderea combustibililor fosili ci de un eveniment natural care a schimbat distribuţia de vapori de apă din atmosferă. Vaporii de apă sunt principala cauză a efectului de seră, având o influenţă mult mai mare asupra temperaturii decât dioxidul de carbon sau metanul. În acelaşi timp, ei sunt practic complet în afara controlului nostru. Studiile care au subliniat importanţa dioxidului de carbon şi metanului au presupus ca nivelurile de vapori de apă sunt neschimbate. Cu toate acestea, Vladimir Shaidurov de la Academia Rusă de Ştiinţe crede ca acest lucru nu este adevărat.

Cercetatorul rus susţine că încălzirea globală a fost declanşată de aşa numitul “Eveniment Tunguska”, meteoritul care a căzut în Siberia la nord vestul lacului Baikal pe 30 iunie 1908. Acest impact a generat o energie echivalenta cu 15 bombe atomice de o megatona şi a aruncat o cantitate enormă de praf în atmosferă. Shaidurov sugerează că această explozie ar fi cauzat “o perturbare serioasă a straturilor superioare ale atmosferei, schimbandu-i structura”.

El susţine că acest eveniment a avut un impact dramatic asupra micilor cristale de gheaţă care pot fi găsite la diferite altitudini în atmosferă şi care sunt la baza formarii norilor. Vaporii de apă şi aceste cristale de gheată sunt atat de importante pentru că ele determină ce tipuri de nori se formează şi la ce altitudini. În cele din urmă, din punctul de vedere al problemei de faţă, ceea ce contează cel mai mult este reflectivitatea norilor. Chiar şi o mică schimbare a norilor poate produce modificări majore ale temperaturii din cauză că se schimbă cantitatea de lumina solară care ajunge la suprafaţa Pământului.

Pentru a dovedi presupunerea sa în legatura cu evenimentul Tunguska, el s-a uitat la datele despre temperatura medie în emisfera nordică din ultimii 1000 de ani. El a găsit că, dincolo de fluctuaţiile inevitabile, a existat o tendinţă constantă de scadere uşoara a temperaturii pâna în dreptul meteoritului (anului 1908). După acest eveniment se poate observa o creştere bruscă a temperaturii medii. Această creştere s-a oprit temporar în timpul perioadei testelor nucleare din atmosferă.

Shaidurov scrie: “Din punctul de vedere al ipotezei atmosferice, testele nucleare în atmosferă au consecinţe opuse celor ale meteoritului Tungus. Atunci când o bombă nucleară explodează la suprafaţa Pământului sau în atmosferă, unda de şoc produsă suflă vaporii de apă din troposferă în stratosferă prin tropopauză. Pentru o anumită perioadă (cam 3 ani) vaporii de apă din stratosferă şi aerosolii şi praful din troposferă şi stratosferă sunt suficienţi pentru a reduce [într-o anumită măsură] radiaţia solară care ajunge pe Pământ. Însa în cele din urmă acest lucru se rearanjază la loc şi încălzirea globală continuă.”

Desigur, acest lucru nu înseamnă că testele nucleare în atmosferă ar fi bune – întregul Pământ este ceva mai radioactiv din cauza acestor teste! (Au existat oameni de ştiinţă mai excentrici care au propus mai demult folosirea bombelor nucleare împotriva uraganelor: acestea pot fi detectate din satelit în stare incipientă şi apoi s-ar putea arunca o bomba cu hidrogen în mijlocul lor care pur şi simplu să le sufle – înainte de a deveni prea mari sau de a se apropia de coastă.)

În plus, Shaidurov a explicat faptul ca nivelurile de dioxid de carbon şi de metan, celelalte două gaze cu efect de seră, nu sunt cauza încălzirii globale, ci sunt efectul. Faptul că s-ar putea să fie aşa a fost speculat mai demult din cauză că încălzirea globală pare să preceadă creşterea nivelurilor de dioxid de carbon sau metan. Shaidurov explica şi mecanismul: “Creşterea medie a temperaturii uscatului şi a oceanelor produce o creştere a umidităţii medii. În schimb, aceasta creşte capacitatea atmosferei de a asimila dioxidul de carbon (chiar nu există nici o sursă suplimentară de CO₂). Însă creşterea temperaturii oceanului este responsabilă pentru o solubilitate mai mica a dioxidului de carbon în apă – prin urmare acesta ajunge în atmosferă. În plus, creşterea temperaturii pe uscat este responsabilă pentru răspândirea mlaştinilor, cel puţin în nordul Rusiei, datorită dispariţiei permafrostului. Creşterea dimensiunilor şi activităţii mlaştinilor conduce la o creştere a producţiei de metan. Prin urmare, a fost pus în mişcare un proces auto-stimulat care conduce la creşterea temperaturii medii a suprafeţei Pământului. Creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de seră este mai mult o consecinţa a încălzirii globale şi mai puţin un motiv pentru care aceasta are loc.”

Exista deci un mecanism de feed-back pozitiv: evenimentul Tunguska a schimbat distribuţia de vapori de apă şi cristale de gheaţă din atmosferă (natura norilor) şi a declanşat încălzirea globală; încalzirea globală produce o creştere a gazelor cu efect de seră precum dioxidul de carbon şi metanul, şi acestea în schimb contribuie la o creştere suplimentară a încălzirii globale. Însa nivelurile de CO₂ şi de metan sunt neglijabile comparativ cu cele ale vaporilor de apă. O creştere de numai 1% a vaporilor de apă poate conduce la o creştere a temperaturii medii a Pământului cu mai mult de 4 grade Celsius.

Dupa cum scrie Andrew E. Dessler de la Universitatea A&M din Texas în ‘The Science and Politics of Global Climate Change’: “Activităţile umane nu controlează însă toate gazele cu efect de seră. Cel mai important gaz cu efect de seră sunt vaporii de apă. Activităţile umane au foarte puţin control direct asupra abundenţei lor în atmosferă dat fiind că nivelurile de vapori de apă sunt controlate de balanţa la nivel global între evaporarea oceanelor şi precipitaţii.”

Merită menţionat că încercările de a întoarce înapoi încălzirea globală precum Protocolul Kyoto, s-au concentrat asupra reducerii nivelurilor emisiilor de CO₂. Însă dacă Shaidurov are dreptate, încălzirea globală este un fenomen natural asupra căruia noi avem foarte puţin impact sau control.

O problemă care merită să fie discutată şi care are legătură cu problema meteoritului tungus, este posibilitata (şi probabilitatea) ca pământul să se întâlnească în viitorul apropiat cu un corp cosmic, astfel încât, din coliziunea lor, să rezulte un efect devastator şi cum s-ar putea evita acest lucru.

Aici redăm un grafic care dă creşterea temperaturii în timp. Se vede că începând din 1908 a avut loc o creştere substanţială a temperaturii. În periaoda 1943-1979 aceasta a încetat, urmând să crească din nou când au încetat experimetele nucleare!

Dacă asteroidul 1998 WT24 ar fi “apărut” cu puţin mai devreme, consecinţele ar fi fost devastatoare la scară globală. “Bolovanul cosmic” de 500 de metri în diametru va trece la 1,95 de milioane de kilometri de Terra, aproape de 5 ori distanţa de la Pământ la Lună El se apropie cu o viteză de 9 km/s de Terra.

Potrivit lui Vasile Turcu, membru al Acadamiei de Ştiinţe din New York, asteroidul 1998 WT24 are un diametru de 500 de metri, o formă neregulată de bolovan imens, iar viteza de apropiere de Pământ este de 9 km/s. Perioada orbitală a asteroidului în jurul Soarelui este de aproximativ şapte luni, iar distanţa minimă mai sus menţionată este strabatută de Terra în doar 18 ore. Dacă asteroidul ar lovi Pământul, energia cinetica de impact va fi aşa de mare încât întreaga biosfera terestră ar fi afectată semnificativ, cu consecinţe devastatoare la scara globală. Din fericire, asteroidul din 16 decembrie nu este considerat periculos din punctul de vedere al posibilităţii de a lovi Pământul. În acest secol, nici un asteroid descoperit până în prezent nu este situat pe o orbită colizională cu Pământul. Statistic vorbind, o dată la caţiva zeci de ani un asteroid ca acela din 16 decembrie se apropie de Pământ la o distanţă mai mică decât raza orbitei Lunii, însa doar o singură dată la câteva sute de mii de ani ne putem aştepta ca el să lovească planeta noastră.

Asteroizii sunt bolovani cosmici având diametre de la zece metri în sus, mergând până la câţiva zeci de kilometri. Cel mai mare asteroid este Ceres, care are un diametru de 780 de kilometri. Sunt formaţi din roci stâncoase bogate în carbon sau material conglomerat. Ei conţin aluminiu, magneziu, fier, calciu, sulf, potasiu, aur, platină. Conform legii Titius-Bode (lege care deduce distanţa intre planetele sistemului solar n.n.), între Marte şi Jupiter trebuia să mai existe o planetă mare, dar în locul ei sunt zeci de mii de asteroizi care gravitează în jurul Soarelui. Zona corespunzătoare a sistemului solar se numeste inelul asteroizilor(zona în care ei gravitează, deci zona dintre Marte şi Jupiter). Din cauza ciocnirilor şi perturbaţiilor gravitaţionale cauzate de planete, unii dintre asteroizi ies din această zonă şi câteodată intersectează şi orbita pământului. Asteroizii periculoşi se apropie la mai puţin de 7,5 milioane de kilometri de pământ, au diametre de peste un kilometru şi pot produce o catastrofă globală în cazul unui eventual impact cu Terra. În această categorie intra şi cometele apropiate de Pământ. Se crede că numarul asteroizilor cu diametre mai mari de 1 kilometru ar fi între 1000 si 2000, iar al celor cu diametre mai mari de 100 de metri, de câteva sute de mii. În ritmul actual al descoperirilor, se poate ca în cel mult 25 de ani să fie catalogaţi toţi asteroizii mai mari de 1 kilometru. Acesta este şi principalul obiectiv al programelor observaţionale ce se derulează în prezent.

Cea mai mică apropiere de Pământ va fi la 7 august 2027, când un asteroid denumit 1999 AN 10 se va afla la numai 450 de mii de kilometri, deci puţin dincolo de orbita Lunii. La 22 ianuarie 2002 un alt asteroid a trecut la numai 450.000 de kilometri de noi, deci puţin dincolo de orbita Lunii. Dar nu putem fi în siguranţă pentru că marea majoritate a obiectelor apropiate de Pământ sunt încă nedescoperite şi, deci, s-ar putea să avem surpriza să se apropie de noi un asteroid de care nici nu am auzit. De exemplu, la 9 decembrie 1994, un asteroid a trecut la numai 105.000 kilometri distanţă de Pământ. Astronomii l-au descoperit întâmplător după ce trecuse. Dar cazul acesta nu este singular. S-a mai întâmplat şi cu alţi asteroizi care au fost catalogaţi numai după ce se apropiaseră la 150.000 de kilometri de planeta noastră.

Pentru asteroizii cu dimensiuni de până la 100 de metri, ca meteoritul Tungus în 1908, contează foarte mult locul impactului. La un diametru mediu cuprins între 400-600 de metri, energia degajată la ciocnirea cu Pământul ar fi de 1000-10.000 megatone trinotrotulen, la care s-ar adauga o undă de şoc distrugatoare şi o furtună de foc (ca explozia a sute de bombe atomice deodata), iar activitatea vulcanilor şi cutremurele vor stinge orice urmă de viată pe o rază de sute de kilometri. Dacă asteroidul are un diametru mediu cuprins între 850-3000 de metri, distrugerea stratului de ozon (O₃ o stare alotropică, instabilă a oxigenului care trece în oxigen obişnuit, O₂ şi O, oxigen atomic, foarte activ), va da cale liberă radiaţiilor ultraviolete să pârjolească uriaşe suprafeţe de teren. (Ozonul, formează un strat în atmosfera înaltă care protejează pământul de radiţiile ultraviolete. El este stabil în aceste condiţii. n.n.). Praful ridicat în urma impactului va ecrana lumina Soarelui, aruncând planeta noastră într-o iarnă asteroidală. (Un astfel de fenomen se crede că a avut loc cu 65 milioane de ani în urmă, când au dispărut dinozaurii n.n.) Se vor produce ploi acide, iar mulţi oameni nu vor mai avea nici o scăpare. Dacă diametrul asteroidului va fi mai mare de patru kilometri, atunci şi cele mai rezistente organisme de pe Pământ vor disparea.

Cu 65 de milioane de ani în urmă, asteroidul sau cometa care a căzut în preajma insulei Yucatan a provocat dispariţia a 70% dintre speciile care trăiau atunci pe Pământ, inclusiv a dinozaurilor. În privinţa înlăturării (evitării) unui impact iminent asteroid-Pământ, la ora actuală sunt două teorii: una susţine devierea traiectoriei asteroidului şi cealaltă distrugerea sa. Dar noi nu avem înca mijloacele tehnologice de a pune în aplicare aşa ceva. Este însa posibil peste câteva zeci de ani. Prima dată trebuie dezvoltat un scut de arme nucleare în jurul Pamantului şi cu baze pe Luna. (Scutul de apărare strategică ar putea fi un exemplu). Apoi, trecerea la arme cu radiaţie electromagnetică care-şi extrag energia direct din fluctuaţiile cuantice ale vidului, care vor fi mai puternice şi mai eficiente, putând spulbera aceşti bolovani cosmici.

Munţii Bihorului sunt munţi puţin înalţi, dar sunt foarte atractivi în ceea ce priveşte peisajele foarte variate prcum şi o serie de fenomene carstice cu care sunt ei dotaţi. Din acest punct de vedere, o zonă pe care am vizitat-o şi pe care aş recomanda-o celor doritori de excursii, de drumeţii montane, este zona Padiş.

Pentru a ajunge în acestă zonă turistică (ce face parte din Parcul Naţional al Munilor Apuseni), am preferat să mergem cu trenul de la Timişoara până la Sudrigiu (pe calea ferată Ciumeghiu - Holod - Ştei), iar apoi cu autobuzul până la Pietroasa.

Aici este o imagine dintr-o ieşire la râu în drum spre cantonul Boga.

Petroasa este o comună destul de mare, situată pe malul râului Crişul Pietros. De aici se porneşte pe malul stâng al râului, în urcuş, pe un drum şi, după doi kilometri se ajunge la o confluenţă de râuri. Spre stânga (în sensul nostru de mers) se desface un drum forestier ce duce spre cascada Săritoarea Bohodeiului (o săritoare de 80 m cădere de apă, pe care am văzut-o, dar am mers pe alt drum). Apoi, mergând mai departe, pe malul râului Crişul Pietros, distanţă de încă 6 kilometri, ajungem la cantonul Boga, mică aşezare turistică unde este şi o cabană, şi care are o aşezere deosebită din punct de vedere al peisajului.

Apa acestui râu este de o culoare albastra, în special în zonele cu apă mai adâcă ceea ce o face specială şi frumoasă.

Aproape de intrarea în cantonul Boga, pe râu, se află o impresionantă sâncă, care este cunoscută sub numele de “Piatra Bogăi”.

De obicei aici se opresc drumeţii (călătorii, excursioniştii) pentru a arunca o provire asupra acestei impresionante stânci, şi a apei ce se revarsă sub ea.

De aici, în continuare, am pornit spre zona Padiş, urcând “scăriţa” un drum de 16 km, în serpentine, care poate fi scurtat pe o potecă de picior.

Ajunşi sus, în zona platoului Padiş (1280 m altitudine) putem admira inclusiv apusuride soare ca cel din imagine.

Zona Padiş este un platou (un podiş, situat între zone mai înalte) şi este punctul de plecare spre o serie de obiective turistice.

Spre vest, se poate merge spre traseele din circuitul Cetăţilor Ponorului, Valea Galbenei şi “Lumea Pierdută”.

Spre Cetăţile Ponorului şi Lumea Pierdută, se deschide în faţa la un moment dat “Poiana Ponor”, o frumoasă poiană, în care într-un punct al ei se găseşte un izbuc (izvor subteran), apoi apa curge prin poiană, pentru ca la un moment dat, neavând unde să se scurgă, să intre din nou în pământ, în nişte sorburi (ponoare), de unde îşi trage numele poiana.

Megând spre “Lumea Pierdută” ajungem după câtva timp, la Izbucul Ursului, un izvor, cu apă curată, care iese puternic de sub o stâncă.

La Padiş, care este poziţionat avantajos, fiind în mijlocul zonei turistice, există o serie de locuri unde se poate campa.

Cetăţile Ponorului, sunt, pe drept cuvânt, cel mai impresionant fenomen din munţii Bihorului (şi poate nu numai).

De la Cetăţile Ponorului, se poate continua drumul pe “circuitul Galbenei” pe frumoasa vale a Galbenei, la început ajungându-se la “Izbucul Galbenei”.

Izbucul Galbenei are o apă care nu depăşeşte 2m în diametru, dar este adăncă şi foarte rece.

În continuare, mergând pe firul Gabenei, ne strecurăm pe lângă o serie de cascade pe care le face apa.

Pe Valea Galbenei am realizat şi o fotografie deosebită, la care ţin foarte mult, cu fratele meu şi un prieten.

De pe Valea Galbenei, putem ajunge apoi în “poiana Florilor” o poiană frumoasă, plină de flori în anotimpul cosişului.

Apoi, putem merge să vedem un fenomen unic în Europa “Groapa Ruginoasă”, o imenă ravenă de 200/200/300 m formată datorită eroziunii apei şi a vântului.

În drumul spre cabana Padiş (sau într-o plimbare), la 3 km se află cantonul Padiş, iar în apropierea lui se găsesc de asemenea o serie de obiective interesante.

În apropierea localităţii Ştei (Dr. Petru Groza, se găseşte Valea Sighiştelului, o vale de 10-15 km, pe care se găsesc vre-o 20 de peşteri din care două sunt mai mari şi le-am vizitat. La obârşia văii, se află un canion interesant de 1m-30 m înălţime.

În Munţii Bihorului există o serie de fenomene interesante, de la avene, ponoare, izbucuri, peşteri, cascade şi până la o serie de flori frumoase, ca şi o serie de fructe, care te îmbie cu aroma lor…

Aici, în poiana Balaleasa, am fost cu nişte prieteni, intr-o frumoasă zi de vară şi ne-am înfruptat şi ne-am simţit minunat.

În apropierea Cabanei Padiş (6 ore de drum peste culmi sau de la Beiuş aproximativ 30 km), se poate ajunge la Staţiunea Stâna de Vale.

Vara este frumos în Munţii apuseni, dar iarna, munţii au ceva special, ce nu poate fi descris , care trebuie simţit. Într-o iarnă am făcut plajă în zona Padiş bucurându-mă de zăpada scânteietoare şi curată a munţilor…

… sau am pornit într-o “plimbare pe schiuri” la o anumită distanţă, spre nordul cabanei.

Aşa arată (de fapt arăta) cabana Padiş in iarna anilor 1975…

Iar aşa arată un peisaj de iarnă în Munţii Apuseni.

Vă invit în încheiere să vizitaţi aceşti minunaţi munţi….