Conceptii personale

Copilăria mea a fost o copilărie fericită pot spune, dar fără mari complicaţii, în sensul că nu am avut jucării scumpe sau ceva de acest gen.

Copilăria mea s-a produs în orasul Lipova, unde mă jucam cu fratele meu mai mic (Iliuţă) şi cu un vecin (Iojy Mesner) cu care ne înţelegeam destul de bine, care venea pe la noi şi ne striga pe amândoi într-un singur nume “Emiliuţa”.

Alergam toată ziua, încercam să luăm (furăm) fructe din livada unui vecin, (care mai târziu a ajuns contabil şef la Întreprinderea de Vagoane din Arad), ne plimbam prin parc etc.

Îmi amintesc că la un moment dat, într-o duminică, când mămica ne-a îmbrăcat cu cămăşi albe, curate, şi în pantaloni scurţi, am plecat în parc.

Ajunşi acolo, am început să ne hârjonim, să ne trântim prin iarba fragedă a acelei primăveri.

Bineînţeles că, la un moment dat, făcânduni-se foame, am hotărât să ne întoarcem acasă.

Pe drum, nu ştiu cum, fratele meu s-a întors cu spatele spre mine şi atunci am văzut că spatele lui era colorat în verde (de la iarba crudă, cămaşa albă, s-a făcut verde). I-am spus, la care el mi-a spus la rândul lui că la fel arătam şi eu.

Aşa stând lucrurile, am mers mai departe, mai puţin zglobii, gândindu-ne la cearta ce ne aştepta acasă.

Ajunşi acasă şi intrând în curte, ne-a întâmpinat mămica, care era puţin mirată de figurile noastre plouate pe care probabil le aveam şi ne-a întrebat ce s-a întâmplat. (Din faţă, dacă eram priviţi, totul arăta în regulă, deoarece noi, ţinându-ne în braţe, ne-am trântit prin iarbă).

Atunci i-am arătat spatele, la care ea, a râs şi a spus.

- Lasă că se spală.

Această întâmplare a rămas adânc întipărită şi a făcut să-mi dau seama de marea răbdare de care mama avea nevoie şi de care a dat dovadă pentru a ne creşte, răbdare pe care în mare parte şi-a pierdut-o mai târziu, când noi am crescut mai mari şi când ea a înaintat în vârstă.

O altă întâmplare din copilăria nostră este aceea că o dată părinţii noştrii au mers să vadă un film la cinematograf (mămica avea obiceiul să spună: “dacă mă supăr o să mergem la un film” iar noi, ceilalţi spuneam: “supărăte mămică!”. Atunci însă au plecat numai ei lăsându-ne pe noi, cei mici, acasă singuri.

Aşa stând lucrurile, eu şi fratele meu mai mic, ne-am jucat cu nişte monede pe care le aruncam prin casă şi la un moment dat, una dintre ele a nimerit într-o vitrină (în geamul vitrinei) spărgând-o.

Bineînţeles că nouă nu ne era indiferent. Ne dădeam seama că am făcut ceva rău şi că acest lucru va avea urmări. Atunci, eu am propus să facem şi ceva bun, plăcut, ca să mai atenueze impresia pe care o vom face. Şi anume am propus să facem curat prin casă şi aşa am făcut, aşa cum ne-am priceput.

Întorşi acasă, părinţii au observat mai întâi aspectul curat, ordonat al camerei în care eram noi, aşa că ne-au lăudat şi ne-au încurajat să facem şi altădată la fel, la care noi le-am spus ce făcusem de fapt, la care ei s-au amuzat şi întâmplarea a trecut fără alte urmări.

Îmi amintesc şi de curtea în care am stat la Lipova (de fapt am locuit în patru locuri: pe strada Eminescu, unde am locuit iniţial şi de unde am amintirile cele mai fragede, în centru, unde am stat în anii de şcoală primară, într-un al treilea loc - spre gara Lipova, acum desfiinţată, în anii de liceu - şi pe strada Bugariu, aproape de stadionul de fotbal, unde am stat în ultima parte, de unde am plecat la facultate la Bucureşti şi unde ai mei au suportat inundaţiile din 1970, unde stă şi acum mama împreună cu unul dintre fraţi). Deci curtea casei de pe Eminescu, unde am stat cu chirie, era o curte mare, în care erau câţiva brazi (dacă-mi amintesc bine erau trei) în care aveam loc de joacă.

Într-o dupăamiază, împreună cu fratele şi sora mea, cred că era şi Iojy Mesner, ne propusesem să ne construim un submarin. Ne-am delimitat locul (am însemnat pe pământ jgâriind cu un băţ amplasamentul camerelor submarinului şi ne făceam tot felul de planuri de construcţie).

Jocul nostru se baza pe faptul că jucându-mă o dată cu un borcan în găleata cu apă, am observat că, dacă întorcând borcanul cu gura în jos şi lăsând o cantitate de apă mai mare, borcanul se scufundă, rămânând cu gura în jos şi păstrând o cantitate de aer în partea de sus. Dacă facem acelaşi lucru, dar lăsăm o cantitate mai mare de aer (mai puţină apă) atunci borcanul rămâne la suprafaţă, dar tot cu gura în jos.

Dacă potrivim o anumită cantitate de aer în borcan, atunci vom putea obţine (eu am şi reuşit) ca borcanul să stea în apă la o anumită adâncime.

În copilărie am colindat împrejurimile oraşului Lipova. Duminicile, având în vedere că tata era pescar amator, mergeam cu toată familia în diferite locuri, astfel încât să se poată pescui dar şi să existe în apropiere un loc de joacă pentru noi copiii, ca şi câte un loc de plajă. Aveam câteva locuri predilecte cum era “Cotul donului” un loc sub cetatea Şoimoş, cu o poiană mare pe malul Mureşului.

Un alt loc, mai aproape de casă, era cel de la capătul plajei din Lipova (plajă neamenajată) pe malul Mureşului, unde era un bun loc de pescuit, unde mergeam cu tata, de multe ori, dupăamiezele.

Mai aveam obiceiul să mergem la “baltă”. Era o baltă făcută de excavatoare, în apropierea gării CFR Lipova (care la un moment dat a fost desfiinţată ca gară) care era şi în apropierea Mureşului şi unde erau condiţii bune de joacă şi de pescuit.

De asemenea un alt loc unde mergeam era la podul CFR pe linia ferată spre Timişoara, unde era o altă baltă şi de asemenea era şi Mureşul în apropiere.

Toate aceste locuri mi le amintesc, îmi trezesc amintiri plăcute şi îmi place să le revăd când am ocazia.